De șapte zile, Ucraina este atacată de marele său vecin de la Est. Deși Rusia dăduse nenumărate asigurări că trupele desfășurate de-a lungul granițelor ucrainene sunt doar parte a unui amplu exercițiu militar și că doleanțele rușilor cu privire la evoluția politicilor duse de Kiev ar putea fi rezolvate „pe cale amiabilă”, iată că acest lucru nu s-a întâmplat.
Totuși, de ce ține Rusia cu tot dinadinsul să controleze ceea ce se întâmplă pe teritoriul statului vecin? Dincolo de retorica de propagandă a Kremlinului, la mijloc sunt atât interese economice dar și interese strategice, de ordin militar. În rândurile care urmează, vom încerca să prezentăm un punct de vedere pertinent, imparțial, cu argumente, preambulul care a condus la escaladarea celui mai mare conflict din Europa, de după al doilea Război Mondial.
Ca să putem înțelege dimensiunile acestui conflict, vom merge înapoi în timp, în urmă cu aproximativ 30 de ani, la momentul destrămării Uniunii Sovietice. De fapt, întreg spatiul fostei URSS, încă din vremea imperiului țarist, era ca un conglomerat recunoscut ca fiind o super-putere globală, însă această percepție avea să se schimbe către sfârșitul anului 1991, când marele imperiu rus (fie țarist, fie sovietic) avea să se destrame în 15 republici mai mult sau mai puțin independente. Azi, Rusia are doar jumătate din populația pe care o avea fosta uniune sovietică. Și vom vedea, ulterior, de ce acest aspect este unul important.
În timpul războiului rece se aflau în „competiție” două super-puteri. În ceea ce priveste Europa, dispunerea de forțe în cadrul așa-numitul „Cold War” era reprezentată de NATO, în vest, și Pactul de la Varșovia, în est. Deși Moscova nu controla direct statele membre ale Pactului de la Varșovia, acestea serveau drept spațiu tampon între URSS și inamicul reprezentat de capitalismul vestic. Acest spatiu masiv dintre sovietici și dușmani era vital, în eventualitatea unui conflict escaladat de o incursiune militară către Moscova. În continuare, vom vedea și o analiză geografica a spațiului-tampon atât de vital pentru existența în sine a sovieticilor. Pornind din Olanda, înaintând către est, vom vedea cum Europa se deschide, practic ca o pâlnie inversă, către Rusia, cu un relief predominant de câmpie, ceea ce din punct de vedere strategic, poate conferi un uriaș avantaj unui potențial atacator (acest avantaj, de altfel, a fost foarte clar in blitz-krieg-ul lui Hitler, în cel de-al doilea Război Mondial, inutil să detaliem).
Din perspectiva Rusiei, aceasta dispunere a reliefului, face ca, indiferent cine ar fi la cârma Moscovei, să își dorească o expunere cât mai îngustă de apărat, în eventualitatea unui conflict. Să nu mai pomenim și de avantajele economice ale unui relief propice agriculturii, deci pe lângă interesele strategice, iată, avem și interese de ordin economic. În timpul Războiului Rece, atunci când URSS s-a aflat în cea mai vastă extindere a Rusiei, această „pâlnie” era în concordanță strategică cu politica de apărare a sovieticilor, lăsând aliaților NATO opțiuni limitate pentru un eventual atac.
După momentul destrămării URSS, situația s-a schimbat dramatic în defavoarea Rusiei. Zona tampon dintre rivalul de moarte, Vestul Capitalist, s-a subțiat în mod îngrijorător, rând pe rând, state foste membre ale Pactului de la Varșovia, fiind acum parte integrantă a Alianței Nord Atlantice. Acest fapt e de natură să stârnească iritare și să zgândărească orgoliul rusesc, pentru că, exact ca în alte cazuri „nefericite”, Mama Rusia pierde spațiu vital însăși existenței sale. Cel puțin, așa par a fi percepute lucrurile la Kremlin.
Confruntată cu noua realitate geo-politică, Rusia încearcă, alături de noile state create în urma destrămării fostei URSS, să formeze o alianță, la rândul său. Încercarea se conturează, alături, printre alte state, de Bielorusia, în CSTO, pe scurt, și pe românește, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Interesant este faptul că Serbia, deși nu este membru, are statut de supraveghere în această organizație. La fel de interesant, ați ghicit, Ucraina nu face parte din această alianță. Din această cauză, iată, începem să înțelegem DE CE Ucraina este atât de „atractivă” pentru Moscova, pentru că, dacă și Ucraina ar fi fost parte a acestei alianțe, atunci potențialul defensiv al Moscovei ar fi avut o zonă tampon undeva la linia Carpaților, Kremlinul îngrijorându-se mai mult de granița cu Polonia. Strategic, statele baltice nu par a fi o mare bătaie de cap, deoarece și ele pot fi ușor încercuite și rupte de NATO, prin formarea unui coridor cu enclava Kaliningrad.
Eventualitatea unei Ucraine ca parte a NATO dă fiori reci oricărui strateg rus. În cazul unei presupuse conflagrații între Rusia și Alianța Nord Atlantică, cu Ucraina membru NATO, cele mai mari temeri ale Rusiei sunt, dincolo de dezavatajele geostratecice, ruperea de zonele petrolifere atât de prețioase economiei rusești, cu Volga expusă, robinetul petrodolarilor sugrumat, așa cum s-a mai întâmplat în trecut, în timpul binecunoscutului asediu de la Stalingrad, actualmente Volgograd, dar și izolarea vasalului bielorus, ușor de încercuit și cucerit.
Cu toate acestea, ceea ce am aflat până acum este doar preambulul dezideratului rus cu privire la Ucraina. Miza cea mai mare este ENERGIA și controlul asupra resurselor. Rusia este conștientă de faptul că economia sa se bazeaza aproape în întregime pe resurse naturale, cu rezerve de petrol și gaze naturale atât de abundente încât, probabil, este singura componentă care îi mai conferă Rusiei un statut de super-putere mondială. Ca să înțelegem mai bine această dimensiune, exploatările de petrol și gaze aduc încasări de mai bine de 50% din bugetul imens al Rusiei și reprezintă aproape 30% din PIB. Pe scurt, Rusia este, după cum bine știm, furnizorul de gaz al Europei.
Ne întoarcem în timp, în vremea fostei URSS, când Ucraina a fost parte a marelui imperiu sovietic. Infrastructura exportului de gaze s-a realizat pe teritoriul Ucrainei, folosită ca un pod al exportului către Europa. Dintr-o dată, în urma destrămării Uniunii Sovietice, Ucraina devine stat independent, și, în mod firesc, pretinde și percepe taxe de tranzitare pentru gazul rusesc către Europa, de ordinul miliardelor de dolari, anual. Rusia n-are încotro, pentru că nu are alternative la dispoziție. La sfârșitul anului 2005, spre exemplu, 80% din exporturile rusești de gaz încă mai tranzitau Ucraina.
Lesne de înțeles, Kremlinul nu mai vrea să plătească taxele de tranzitare percepute de Ucraina în cadrul exporturilor rusești de gaze către Europa și începe să construiască alternative, fie pe teritoriul vasalei Bielorusia, fie direct către principalul client, Germania, prin North Stream, fie pe sub Marea Neagră, prin South Stream, plănuind să ocolească Ucraina complet la sfârșitul anului 2024, economisind astfel importante sume de bani.
Foarte frumos, tensiunea este evitată prin investiții, am putea spune, însă lucrurile nu evoluează tocmai în această direcție, pentru că din Ucraina, la începutul anului 2012, răsare o nouă perspectivă, sumbră și înfiorătoare pentru economia rusească: zăcăminte uriașe de gaze naturale în zona ucraineană a Mării Negre, concentrate în special în jurul peninsulei Crimeea. Mai mult, perspectivele evoluează din rău în și mai rău pentru economia Rusiei, atât de dependentă de „petrodolari”: Descoperirile științifice și tehnologia evoluează și permit exploatarea gazelor de șist. Ori, atât în estul cât și în vestul Ucrainei sunt rezerve fabuloase de zăcăminte. Iată cum, dintr-o dată, pe lângă pierderea avantajelor strategice din punct de vedere militar defensiv, Rusia este pe cale să aibă un concurent serios pentru cele mai de preț bunuri de export ale sale. Care concurent, ce obrăznicie să dețină a 14-a cea mai mare rezervă de gaze a lumii și să fie și mai aproape de clientul final: Europa!
Evident, strategia defensivă cade în planul doi, fiind înlocuită de periculul economic, dar, ca orice stat sărac, Ucraina nu are tehnologia și resursele financiare de a exploata zăcămintele proaspăt descoperite în cantități semnificative. Guvernul ucrainean deranjează teribil puterea de la Kremlin atunci când acordă drepturile de forare și exploatare giganților precum Shell și Exxon, făcând posibilă, într-un interval de numai câțiva ani, în transformarea Ucrainei în al doilea furnizor pentru Europa și un acerb concurent al Moscovei în sectorul energetic. Această perspectivă este de-a dreptul amenințătoare pentru PIB-ul rusesc și bugetul guvernului de la Kremlin, pentru că i-ar putea conferi Ucrainei și o cale ușoară de acces, atât în UE cât și în NATO.
Și totuși, la momentul respectiv, lucrurile nu ar fi fost chiar atât de sumbre pentru Rusia, deoarece la conducerea Ucrainei se afla filo-rusul Viktor Ianukovici, care reușea să mențină țara aliniată la interesele Rusiei. Deci, atâta timp cât Ianukovici era președinte, erau doar niște perspective. Adevăratele probleme încep să apară, însă, în februarie 2014, în timpul protestelor de la Kiev. Rusia nu stă mult pe gânduri și anexează Crimeea, în numele trecutului istoric și al asupririi etnicilor ruși. Și, da, anexând Crimeea, Rusia câștigă controlul a două treimi din coasta maritimă a Ucrainei și prezumția de exploatare a bazinului economic aferent din Marea Neagră, cu un potențial de 80% din rezervele de petrol și gaze naturale ale statului vecin. La pachet cu anexarea, au fost confiscate și investiții de miliarde de dolari făcute în zonă. Strategic, lovitura a afectat potențialul Ucrainei de a pune în pericol supremația energetică pe care o are Rusia în raport cu Europa.
Urmările sunt firești. Exxon și Shell se retrag, împiedicând Ucraina să prospere din exploatarea și exportul resurselor sale naturale. Din punct de vedere tactic, Rusia a obținut o victorie de etapă, câștigând o bătălie, nu și războiul. Bonus, Sevastopol, un port VITAL, din punct de vedere strategic, la Marea Neagră. E inutil de adăugat că, sub administrația Putin, Rusia nu va returna Ucrainei niciodată Crimeea, avand in vedere deschiderea acesteia către NATO. Ulterior anexării Crimeei, Guvernul de la Kiev ia decizia strategică de a bloca alimentarea peninsulei cu apă, fapt ce infurie Moscova și duce la escaladarea tensiunilor dintre cele două state.
Vom continua acest material cu alte dezvăluiri importante în zilele care urmează și vom arăta DE CE Rusia a decis să atace Ucraina, ce raționament a stat la baza acestei decizii și care sunt posibilele consecințe ale conflicului care dă fiori întregii planete.
Surse: RealLifeLore | Wikipedia